Monthly Archives: March 2014

friday-the-13th

13 motive ca azi să fie o zi minunată!

Pentru că este zi de 13 m-am gândit să vă mărturisesc că nu cred în superstiţii. Cred în multe lucruri din lumea subtilă, care ţin de lumea spirituală, energetică, dar nu în superstiţii. Mai mult, cred că aceste superstiţii sunt alimentate chiar de noi cu o stare sau o energie negativă, ajungând să se îndeplinească conform dictonului “de ce ţi-e frică, de aia nu scapi”. Ancorarea minţii într-o dependenţă faţă de un obiect sau o acţiune ţine mai mult de intenţia de a controla imprevizibilul, şansa, viaţa, însă rezultatele nu sunt relevante din punctul meu de vedere. Dacă ar fi plină lumea doar de pisici în loc de câini, ar dispărea brusc superstiţia cu pisica ce ne taie calea :)

Dacă azi e 13, e mai rău decât ieri sau decât mâine? Notaţi evenimentele din ziua de 13 a fiecărei luni şi după un an recitiţi aceste notări şi veţi vedea că nu sunt cu nimic mai diferite decât alte zile: mai bune sau mai rele. La fel consider că se întâmplă şi cu toate celelalte superstiţii: statul în colţul mesei, pisica neagră ce îţi taie calea, fluieratul, geanta pusă jos, dusul gunoiului seară. Unele sunt măsuri de protecţie, pe altele le consider din categoria bunelor maniere, eventual sau o simplă distracţie, că să mai diversificăm evenimentele monotone dintr-o zi de marţi sau vineri, 13 .

Aşa că vă doresc ca astăzi să aveţi cea mai frumoasă zi din viaţă voastră chiar dacă e 13 :) şi hai să gândim că se poate să fie bine, indiferent de pisici negre, genţi, fluierat, colţ de masă sau alte superstiţii.

image

Creativitate și perseverență

Ne zbatem în adolescență să devenim “oameni”. Apoi ne chinuim din răsputeri să fim altfel, mai mult decât au fost ai noștri, adică “oameni”. Ne simțim speciali. Și asta e bine, pe de o parte. Incercăm să aparținem cuiva, depindem de socializare, vrem să fim ca alții, să ne accepte, după care încercăm să ne remarcăm prin ceea ce ne deosebește de ei. Ce ne deosebește de fapt pe unii de alții? Cred foarte mult în creativitate, în puterea unică și specifică omului de a face lucruri inedite, ingenioase din ceea ce are și deține la un moment dat. A fi creativ te diferențiaza, chiar dacă uneori ești prea avangarist sau prea “underground” și riști să nu mai fi înțeles.

Până la urmă, dacă ceea ce ai creat te face să te simți mândru de tine, e suficient. Nu extraordinar, dar suficient ca să continui, să perseverezi. Și da, lângă creativitate aș adăuga perseverența ca o calitate a reușitei, a perfecționării.

Să fim creativi și perseverenți în creativitate și vom fi mai mult decât țipătul comun al tuturor copiilor la naștere!

1623192_10201492519176744_1305477640_n

La mulți ani, Rebecca!

Astăzi se împlinesc 4 ani de când mă plimbam mai agitat ca niciodată pe coridorul maternității, așteptând ca doctorul să mă invite în blocul operator să particip la nașterea primului copil. Am hotărât că se va numi Rebecca. Dupa 8 luni și ceva de sarcină dificilă am considerat că mama e indreptățită să aleagă numele copilului (după câteva liste pline cu nume de fată care ne-ar placea). Nu am reușit să cumpăr nici flori, nici altceva. Eram prea preocupat de evenimentul în sine. Ulterior am rezolvat și aceste detalii și… am intrat în sală.  Îmi țineam soția de mână, dar nu-mi puteam lua ochii de la locul de unde aveam să aud primele sunete ale unui suflet ce va depinde de mine toată viața. Și chiar așa este: îmi soarbe prezența, privirile, mă cheamă la ea, face orice ca seara să nu plec decât atunci cand îi este prea somn. “Tăticul meu bun” – așa îmi spune.

Am trecut prin fericirea de a avea un copil sănătos la naștere, frumos, prin teama de a nu-și pierde mama, prin nopți de nesomn, prin momente când sufeream că era bolnavă. Toate trec atunci cand o simt în brațe.

La mulți și fericiți ani, fetița mea!

DORU_smile

Lecții de viață din provocări cotidiene

Am ales să îmi fac un blog, dar nu am spus și de ce și nici voi nu m-ați întrebat :) .  Așa e viața mea! Fac chestii, nu întreb, doar aleg. Am ales să fac muzică, dar nu am știut că va merge. Am ales să renunț la o carieră în învățământ care era se anunța de lungă durată și destul de promițătoare . Iau decizii și reușesc să mă mențin ferm pe poziții, mai ales atunci când simt că lucrurile sunt pe un făgaș normal. Că dau de urmele pe care au fost și alții, asta e altceva, dar cred că fiecare pășește așa cum simte, iar fiecare dintre noi are dreptul să alerge, să se plimbe prin viață sau doar să lenevească uneori.

Dar iar mă lungesc cu introducerile academice…Ziceam că am blog. Că am, vedeți și voi. Și mai spuneam, sau dacă nu spuneam spun acum, că cei de la Ziare.com mi-au luat un interviu pe care puteți să îl citiți aici.

Nu mi-a fost greu să răspund întrebărilor și a fost lejer să scriu despre ceea ce contează cu adevărat: muzică, familie, provocări profesionale și fani, adică voi. De ce calea blogului? Pentru că am vrut să fiu aproape de voi. Să devenim confidenți la ceas de seară sau chiar noapte, când mă trezesc scriindu-vă. Am vrut să transmit sincer niște stări, mesaje, subiecte de la om la om, de la un român la altul și am vrut să intru în rândul lumii sau pur și simplu să revin la vechea pasiune: scrisul.

Pentru că în spatele trupei Deepcentral, a numelor de scenă, a reflectoarelor, în backstage e un om cât de poate de normal, cu bucurii, dar și probleme, cel care plătește facturi, merge la ceai, are grijă de copiii lui, scrie, compune, cântă, trăiește. Țineți minte că vă sfătuiam și pe voi să faceți asta aici.

Și, pentru că tot am menționat de muzică și care e motivul de fapt pentru care voi mă știți, o să vă mărturisesc că mi-ar plăcea ca fanii Deepcentral să se cearnă, să fie puțini și buni, să ne asculte muzica, să ne consume energia pozitivă, să simtă în sincron cu noi că doar pentru asta suntem pe scenă, la concerte. Pentru asta existăm și datorită acestui lucru avem succes, premii, nominalizări. Și se simte bine :)

Iar eu, dacă aș fi să o iau de la capăt aș face același lucru.  Aș renunța, aș începe de la zero, aș iubi la fel, aș trăi la fel. Arta este egoistă, cere sacrificii, zilnic renunț la câte ceva, însă acesta este trenul meu și nu mai am 20 de ani, din păcate. Mi-am asumat acest sacrificiu, nu mă plâng, doar mă bucur și încerc să îmi găsesc un echilibru emoțional, profesional, cerebral, un echilibru acasă, cu fetele mele.

Și nu, nu îmi pare rău că nu sunt azi la catedră și m-aș întoarce acolo doar dacă ar fi cu niște boxe în spate și cu un microfon alături, dar nu cred că voi ați putea să stați cuminți în bănci și să faceți liniște, așa-i? 😀

Așa că, haideți să alegem cu capul, dar și cu inima, să ne asumăm asta, să căutăm provocări, să ne descoperim și autodepășim. Eu asta fac și se simte foarte bine când îmi și iese. Succes!